Amintiri ce nu mor niciodata.

Uneori lumea ce ne inconjoara e tot mai trista, uneori mi-as fi dorit sa nu cresc niciodata, uneori doar amintirile ma tin in viata si imi hranesc foamea de umanitate pe care cu mila fata de mine si de ce se intampla in jur trebuie sa recunosc ca am pierdut-o toti. Vad in jurul meu doar roboti, oameni ce merg la munca vin acasa numara bani, dorm si a doua zi o i-au de a capat. Ma intreb: am uitat toti sa traim am uitat toti sa fim fericiti, am uitat toti sa iubim, am lasat valorile esentiale ale umanitati sa moara, traim toti din amintiri ce nu mor niciodata?
Nu as vrea sa cred ca e adevarat ce se intampla dar uitandu-ma la mine si la ce se intampla in jur (crime violuri lipsa de respect hotie si mai ales un fel de neosclavagism-multi din cetateni din tara asta lucra doar ca sa manance pt ca atata isi pot permite din salar). Unde sunt clipele acelea de zvacnire interioara (sentimente) care ne fac sa apreciem valorile si ne aduc intr-o stare de fericire care pot conduce la viitoare amintiri memorabile? Unde suntem noi? Unde e farmecul unui sarut si esentialul din "te iubesc!" ( tin sa precizez ca te iubesc a ajuns sa nu mai insemne mare lucru, toata lumea rosteste aceste cuvinte dar sentimentul ce ar trebui sa insoteasca cuvintele lipseste cu desavarsire)? De ce nu putem sa uitam primul sarut ,prima iubire, prima mangaiere, prima zi de scoala ,prima bicicleta etc? poate asa am reusi sa retraim aceste clipe cu mult mai multa intevsitate emotionala si am aprecia la fel de mult ca atunci aceste trairi.
Ramane un mister pentru mine daca aceste amintiri ce nu mor niciodata ne fac bine sa rau? fara ele am fi altfel am incerca sa ne creeam astfel de momente insa cu ele ne amagim si traim doar din aceasta lume de mult apusa care nu se va intoarce nicioadata atat timp cat ne scufundam sub mrejele ei.